Conversații...la un cui

 

Pe alcool timpul se accelerează, pe iarbă încetinește. Îți dai seama cel mai bine când gătești. După un joint, ora în care aștepți să se facă puiul în cuptor e o viață. Un ceai îți ia luni de zile, după ce ai implorat apa să fiarbă dracului o dată. Nu e slow-motion, ca în filme, legile mișcării rămân la fel – deși un prieten se jura că ventilatorul PC-ului huruie mai blând după ce a fumat. Întrebi cât e ora, crezând că se apropie dimineața și afli că e 10 pm, că abia a început seara.

 

Pe iarbă, prezentul e împărțit în cicluri scurte de memorie, de câteva secunde până la un minut, care dispar și sunt înlocuite de altele. Asociațiile sar ca popcornul, unele dau în obsesii și introspecție, fiecare are un spectacol interior special – în aceste condiții, conversația trebuie să fie o artă. Cine are școala băieților, a poveștilor pe gărduț, în fața blocului, știe ce zic. O școală cu estetică spartană, unde toți au dreptul la microfon (lasă-l bă și pe el să zică, hai zi, ce ziceai?) dar nu e karaoke, nu e ca la fete – important e să participi. Important e să nu ne plictisești.

Conversațiile prăjiților sunt capitalism sălbatic, fiecare are ceva, multe, totul, de zis. Să nu crezi că dacă unii tac e pentru că nu vor să spună ceva. E pentru că nu apucă, gândirea e mai rapidă decât trăncăneala și pe iarbă gândirea e electricitate.

 

Câteva reguli deci – lasă narațiunile pentru serile cu alcool. Dacă povestești ceva, fă-o în maxim trei fraze, cât un silogism simplu. Nu te pierde în amintiri, în emoții personale, în amănunte, nu fă Proust, nu uita că iarba e ego-centristă și e ego-centrată la toți. Toți au câte un ego pe care se centrează. Dacă vrei să-l plasezi, dă-i „product value”, ca la orice artă, pune-i umor, adâncime, ce vrei tu, dar cu economie, cu precizie chirurgicală. Când ești în grup, altfel, în doi, trei, mai ales intimi, care te știu, dinamica s-a reglat de mult, e altă treabă. Cea mai armonioasă soluție sunt totuși discuțiile impersonale, cu mici inserturi personale.

 

Inevitabil, se ajunge ca-n Dostoievski la Dumnezeu, la Revoluția. Când e un isteric adevărat în grup, e o plăcere să auzi cum exprimă inconștientul celorlalți fără să-și dea seama. Istericii sunt frumoși pentru că spun/exprimă în gesturi adevăruri (să dau și un exemplu, să zicem că e cineva foarte gras în preajmă sau ieșit cumva fizic în evidență – ceilalți o să ocolească subiectul dietelor sau orice din zona aia, istericul fix acolo o să ajungă, senin).

Drogangeala e o școală.

 

Bea apă des, altfel nu se înțeleg consoanele, în special labialele.